Arhipelagul Gulag – 40 de ani

Poem epic și investigație literară

   Arhipelagul Gulag este un vast poem epic, o epopee scrisă în plin secol douăzeci, în care se intersectează o coborâre în infern și o ascensiune lentă, profundă și discretă către lumină. Soljenițîn a dat drept subtitlu cărții sale « Eseu de investigație literară ». Dincolo de modestie – există la Soljenițîn o formă de retragere, de atenuare a propriului ego, venită din experiența limitelor, dar și din altitudinea spirituală dată de proximitatea sacrului – subtitlul ales aduce o precizare suplimentară nu atât despre  genul literar în care s-ar încadra scrierea, cât mai ales despre metoda folosită și rezultatul scontat : « Nu m-am gândit niciodată la forma pe care ar trebui să o ia o investigație literară, materia Arhipelagului mi-a dictat-o. Investigația literară este utilizarea unui material factual trăit (nemodificat) permițând, prin intermediul unor fapte distincte, a unor fragmente (de mărturii, n. m. P.R.) – a căror asamblare ține totuși de capacitățile literare ale autorului – degajarea unei idei generale care să prezinte un grad total de evidență irefutabilă, cu nimic inferior investigației științifice ». Această riguroasă definiție de dicționar ne reamintește că Soljenițîn are formație de matematician, a predat după ieșirea din Gulag matematică și astronomie într-o școală și apoi în exil celor trei fii ai săi. Fără disciplină și fără metodă i-ar fi fost imposibil să ducă până la capăt obiectivul fixat : topirea imensului material documentar într-o narațiune personală, coerentă, exemplară. Sub nasul « organelor » vigilente fostul pușcăriaș țese cu prudență, răbdare și precizie, departe de lume, solitar, cea mai teribilă subversiune împotriva unei puteri colosale aparent inexpugnabile. Opera scriitorului rus n-ar fi existat și n-ar fi avut răsunetul mondial pe care i-l cunoaștem, dacă scriitorul Soljenițîn n-ar fi fost condus pas cu pas de dublul său secret, strategul Soljenițîn.

                               Strategia unei subversiuni exemplare

   Totul a început cu O zi din viața lui Ivan Denisovici. Soljenițîn a trimis pe adresa revistei Novîi Mir , în toamna anului 1961, textul nesemnat al nuvelei, bătut la mașină față-verso, fără margini și fără interlinii. Redactorul-șef al revistei, Alexandr Tvardovski, înțelege că se află în posesia unui document exploziv, de o excepțională valoare literară și testimonială. Începe demersuri discrete pentru a afla identitatea autorului și, în paralel, transmite manuscrisul câtorva scriitori agreați de autorități ale căror recenzii și referate vor servi drept argument în favoarea publicării. Printre ei, Ana Ahmatova, recent reabilitată, care nu ezită să scrie : « Fiecare cetățean din cei două sute de milioane câți numără Uniunea Sovietică are datoria să citească această povestire și să o învețe pe de rost ». Decisivă însă pentru publicarea nuvelei a fost ambianța de relativ « dezgheț » adusă de al XXII-lea Congres al PCUS (17-31 octombrie 1961), la care Hrușciov condamnă deschis crimele lui Stalin și cultul personalității. (O făcuse și în 1956, dar într-un cadru retrâns și în spatele ușilor închise).

   Nuvela O zi din viața lui Ivan Denisovici este publicată în numărul revistei din noiembrie 1962 și apariția ei capătă dimensiunile unui veritabil fenomen de societate suscitând speranța într-o schimbare semnificativă și ieșirea din letargie. Ambele se vor dovedi pasagere. Momentul apariției este astfel evocat de academicianul Verințev, citat în prefața actualei ediții de Natalia Soljenițîn: „În fața spectacolului de neuitat –apariția numărului 11 al revistei Novîi Mir-, viața mai multor generații obișnuite încă din copilărie cu cenușiul cotidian s-a înviorat brusc: trezește-te, uite, istoria nu s-a terminat încă! Era ceva formidabil să dai o raită prin Moscova și să-i vezi pe concetățenii noștri luând cu asalt toate chioșcurile de ziare și cerând într-un glas revista deja epuizată”. Redacția primește zi de zi scrisori în număr impresionant pe care le direcționează către locuința din Riazan a scriitorului. Aceste scrisori conținând mărturiile a 227 de supraviețuitori ai închisorilor și lagărelor sovietice vor constitui materia cărții Arhipelagul Gulag. Pentru a o scrie, Soljenițîn se retrage într-un loc ținut secret (o fermă de lângă Tartu, în Estonia), unde lucrează două ierni la rând. În 1968, Soljenițîn termină Arhipelagul: textul este dactilografiat, corectat și microfilmat. Printr-un concurs de împrejurări favorabil este trimis în Occident prin intermediul lui Sașa Andreiev (nepotul scriitorului Leonid Andreiev), stabilit la Paris. Riscul ca manuscrisul să fie descoperit la vamă exista bineînțeles, atenuat însă de statutul diplomatic al lui Andreiev, venit la Moscova într-o delegație UNESCO. După o săptămână de angoasă, sosește vestea că Arhipelagul Gulag a ajuns fără probleme și se află în siguranță la Paris, în mâinile directorului editurii YMCA Press, fondată de exilați ruși în 1921, pentru publicarea scriitorilor ruși interziși în URSS. Editorul parizian trebuia să aștepte semnalul autorului pentru momentul publicării.

   Soljenițîn știe că nu este un scriitor liber într-o țară pacificată care scrie și publică în afara constrângerilor exterioare. El concepe scrisul ca pe o armă sofisticată și eficace împotriva sistemului. De aceea a prevăzut în cele mai mici detalii succesiunea cărților la care lucrează, calculând pentru fiecare în parte efectul produs și reacția pe care o va provoca: „Cărțile sunt asemenea diviziilor sau corpurilor de armată: o dată sapă tranșee și rămân în ele, fără să tragă un foc și fără să scoată capul afară; altădată, după o pregătire în cel mai strict secret, țâșnesc într-un atac concentrat, într-un loc și într-un moment la care nimeni nu se aștepta. Autorul, asemenea unui șef de armată, le trimite pe unele în prima linie, în timp ce ordonă altora să se retragă și să aștepte”. Apariția Arhipelagului va stârni o furtună din care nimeni nu va ieși întreg. Data inițială aleasă pentru publicare a fost anul 1971. Între timp, scriitorul va putea scrie cărțile ce vor constitui ciclul Roata roșie, marea sa operă consacrată Revoluției. În 1971, ezită încă. E adevărat, cu un an în urmă i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură, el se poate considera protejat, dar nu-i poate expune pe cei care mai sunt în viață din cei 227 de foști deținuți politici citați în carte cu numele reale și pe urmașii lor. Decizia de publicare este luată in extremis în momentul în care Soljenițîn află că KGB-ul a arestat-o pe Elizabeta Voronskaia, o prietenă apropiată care dactilografiase o variantă a Arhipelagului. În vara anului 1973, „Organele” erau deci în posesia cărții, publicarea ei în străinătate devenea imperioasă. În decembrie 1973, cartea apare în versiune rusă la YMCA Press. Într-un timp record, iunie 1974, este editată versiunea franceză la Seuil.

   La Moscova, Biroul politic al PCUS se întrunește de șapt ori e înainte de a decide exilarea scriitorului. În februarie 1974 Soljenițîn este arestat, i se citește decretul de retragere a naționalității și este expulzat din URSS. Scriitorul pleacă într-o primă etapă la Zurich. L’Humanité scrie: „Soljenițîn face turism în Elveția”. Arhipelagul Gulag începe o extraordinară carieră internațională. În patria autorului, cartea devine articolul cel mai temut și cel mai căutat la controale de vameșii sovietici.

   În Franța, scandalul e uriaș. Dacă filozofii noului val, declarați la stânga, dar opozanți deschiși ai totalitarismului, precum André Glucksmann, apreciază la adevărata valoare mărturia scriitorului rus, P.C.F. și presa comunistă se întrec în invective : Soljenițîn este tratat drept « pourriture fasciste », mujic retrograd, maimuță bătrână, trădător, șarpe dezgustător. Secretarul P.C.F. de atunci, Georges Marchais denunță o campanie antisovietică menită să treacă sub tăcere succesele agriculturii sovietice : 222 de milioane de tone de cereale. Cert este că partidele comuniste din Europa occidentală sunt confruntate cu o lovitură fără precedent în materie de credibilitate, de care nu s-au vindecat până azi.

„Sufletul și sârma ghimpată”

   În epoca modernă, cum demonstrează eseul lui Michel Foucault Surveiller et punir, apărut aproape simultan cu Arhipelagul Gulag, închisoarea trece de la funcția punitivă la un obiectiv de „normalizare”, vizând indirect prin corp, sufletul. Instituția carcerală și prin ea justiția modernă deține astfel puteri de o amploare inedită, puterea nemaiputând fi concepută în afara relației pe care o întreține cu cunoașterea individului. Departe de a contribui la emanciparea umanității, ideal moștenit de la Secolul Luminilor, societatea modernă devine un vast program de supraveghere organizată.

   Dar închisoarea poate să fortifice. Problema salvării ființei interne nu-i putea scăpa lui Soljenițîn. A rezista cu orice preț. Care deținut nu și-a spus asta măcar o dată ? Cuvintele se aliniază de la sine în mintea condamnatului. Dar, atrage atenția scriitorul, în închisoare capătă sens pentru a forma un legământ teribil : « A rezista cu orice preț ». Cel care face acest legământ își plasează suferința mai precis de accepția comună de bine și rău. Mai presus de universul întreg : « E marea răscruce a vieții din lagăr. De aici pleacă două drumuri, unul la dreapta, celălalt la stânga. Primul se ridică puțin câte puțin, al doilea se târăște și coboară. La dreapta îți pierzi viața, la stânga, conștiința ». E adevărat, mai scrie Soljenițîn, cei care aleg drumul din dreapta nu sunt numeroși. Dar nici ceilalți nu sunt doar excepții. Ei sunt mulți, dar discreți. O alegere făcută în deplină cunoștință de cauză, reînnoită mereu și mereu, de zeci de ori, în împrejurări care ar justifica, fiecare în parte, renunțarea la conștiință și opțiunea pentru viață. Cu orice preț ? Orice preț, ne previne autorul, înseamnă cu prețul altor vieți.