Venea la Maison de la Radio pentru a înregistra Scrisorile din Paris. În fiecare săptămână sau o dată la două săptămâni. Cred că înregistra mai multe deodată. Întotdeauna era însoțit de doamna Sonia. De fapt, e greu de spus cine însoțea pe cine. Formau o unitate indestructibilă. Înaintau încet pe culoarul de la etajul șase, unde se afla redacția română a RFI. Mersul lor era elogiul lentoarei. Ca și cum deplasarea era lectură, meditație și visare. Fiecare în parte, un albatros pe uscat.
Când ajungeau în redacție, erau luați în primire de Flori (Florica Jebeleanu Vieru). Lucian Raicu ieșea imediat la o țigare. Pe vremea aceea fumatul mai era tolerat, chiar dacă interzis, doar pe holul scărilor de la fiecare etaj. După care fumătorii au fost invitați să se exileze în aer liber. Când revenea în redacție, Gabi (Gabriela Ionescu, asigura asistența tehnică) îl ducea imediat la studiou, care era rezervat la o oră precisă și pentru un timp limitat.
Spre deosebire de redacția de limbă franceză a RFI, formată exclusiv din ziariști, celelalte secții, mai ales cele din Europa de Est și America de Sud, din câte mi-am putut da seama, aveau în componența lor un număr important de scriitori. Era și cazul redacției române. Această împrejurare, ca și solidaritatea de destin, exilați, expatriați, încercând să dea un sens rătăcirii bilingve și să afle în ea un echilibru, creau în jurul lui Lucian Raicu o ambianță de unanimă apreciere și de respect. Poate doar ziariștii pur-sânge, câți vor fi fost, formați în respectul mistic al triadei informație, actualitate, comprimare, să fi fost șocați de prestația criticului pe undele stației pariziene, dar nu îndrăzneau s-o spună.
Când Lucian Raicu ajungea în redacție, claviaturile ordinatoarelor sfârâiau. Fiecare pregătea cu febrilitate partitura proprie din emisiunea zilei. Câteva minute ce urmau să dispară în neant încă din momentul rostirii. Nu prea era timp de schimburi. Alexandru Papilian, dezinvolt dar sub presiune, lansa un salut de întâmpinare însoțit sau nu de vreun calambur de fabricație proprie sau de vreun slogan deturnat, după care se arunca din nou impetuos în redactare; Matei Vișniec, abstras, fără nici o antenă spre exterior, aproape în stare de levitație, rămânea tăcut; Dinu Flămând, între muțenie și volute retorice care continuau un monolog interior, fără nici o legătură cu „actualitatea” și care nu se adresau nimănui; Vincențiu Iluțiu se manifesta cu bine simțită politețe ardelenească; mai bine organizat, poate, sau mai pătruns de zădărnicia faptei, era gata înaintea celorlalți; Tudor Țepeneag, afabil, devenea adrenalinic până la colaps în ultimele zece minute. Cu siguranță că mai erau prezenți și alți membri ai redacției, Lena Murgu, Sorin Pamfil, Ion Stănică, Vasile Damian, dar și canalele mele de comunicare cu exteriorul erau aproape de zero. Tétanisé, acest cuvânt exprimă cel mai bine starea dinaintea începerii emisiunii, secunda percepută ca o ghilotină, amestec de concentrare, zăpăceală și trac. Ghilotina atunci cădea la ora 17 precis.
Lucian Raicu venea la radio, această uzină de fabricat efemer, ca să-și încrusteze textele, menite să rămână. În felul lui domol și pașnic, nu refuza, ba chiar le provoca, pariurile îndrăznețe.
Fiecare tabletă sonoră reface stilul critic al lui Lucian Raicu. Când spun „stilul critic”, mă gândesc mai ales la această capacitate de a crea o perfectă sincronie între reflecție-actul scrisului-lectură/audiție. Lectura molcomă, pe o scară vocală cu mici variații, avansează lent, cu opriri, întoarceri, redemarări, punctată de interogații, nedumeriri, exclamări. Citind în fața microfonului, criticul vrea să fie percepute și nenumăratele paranteze, drepte și rotunde, virgulele, sublinierile, ghilimelele – ele funcționează ca un cursor al nuanțelor infinitezimale care însoțesc lectura.
Textele desfășoară cu infinite precauții și nuanțe o cordială maieutică impregnată de empatie. Adevărul găsit și formulat de Lucian Raicu este de natura unei evidențe: neautoritară, neconstrângătoare, calmă, luminoasă, eliberatoare. Literatura este viață și dacă e așa, nu poate fi despărțită de autorul care a scris-o. Lucian Raicu împinge empatia până la identificare. Critica este înțelegere iar înțelegerea, un sinonim al iubirii. Critica – formă de viață.
Numeroase sunt în textele lui Lucian Raicu frazele memorabile. Ele spun ceva esențial despre un autor sau o operă, cu extensii asupra spiritului creator sau a literaturii în general.
Norman Manea are curajul asumărilor, marea asumare fiind chiar aceea împotriva prea strictei determinări exercitate de biografie asupra operei. Curajul lui merge chiar până la senzația „benefică” de anulare a conținutului prin „formă”:
„Scrisul lui Norman Manea se întemeiază pe un paradox: purtăror al unei experienţe biografice şi existenţiale deosebit de aspre şi de dramatice, situate la intersecţia şi sub puterea mai multor forme ale răului totalitar (condiţie specifică, antrenînd în cazul altora o supraevaluare a datului „trăit“ şi o consecutivă subapreciere şi marginalizare a literarului şi esteticului) – el refuză cu hotărîre, cu orgoliu şi chiar cu un oarecare dezgust consecinţa aparent logică rezultînd dintr-o astfel de „situaţie“.”
Despre Mircea Cărtărescu, Levantul. Acolo unde alt critic vede demitizare, ironie, pastișă, alexandrinism, „deficit de creație proprie”, Lucian Raicu vede dimpotrivă vitalitate și creativitate:
„Sincer vorbind, n-am observat deloc o extenuare a creativităţii în clocotitorul – nu doar de „literatură“ asimilată şi „re-configurată“, dar şi de „viaţă“ –, în strălucitorul, dar şi vitalul, ardentul, saturatul de „pofte“ şi ne-„sătulul“ (în toate!) text al lui Mircea Cărtărescu”.
Lucian Raicu propune o cu totul altă perspectivă de lectură și înțelegere: Levantul, susține el cu admirabilă impetuozitate și tinerească ne-prudență, este „act al iubirii, de afectuoasă inteligenţă şi „înţelegere“ imens simpatetică a poeziei româneşti (cel mai frumos omagiu ce i s-a adus vreodată! – cel puţin asta e sigur…)”.
În creația recentă a lui Dinu Flămând remarcă dimensiunea exilului și faptul aparent paradoxal că poezia irumpe din realitatea zgrunțuroasă – sunt tentat să adaug: ca la Rimbaud post-vizionarul, cel preferat de Fondane- , din „ne-poezie”:
„Rareori s-a întîmplat ca o poezie infuzată de cultură, de meditaţie intelectuală şi spirituală, să fie în aceeaşi măsură, sau încă şi mai mult, ca în cazul de faţă, brăzdată, „ridată“ aş spune, de un profund şi amar sentiment existenţial”.
La Alexandru Papilian detectează „ostentația neplăcutului” și „pasiunea neasemănării”.
Soljenițîn este „un pește imens care la aer liber se sufocă”.
Nicolae Velea „n-a renunţat niciodată, în folosul plicticoasei respectabilităţi literare, la nucleul fericit „imatur“ al debuturilor sale”.
Despre F. Brunea-Fox: „Epica „răbdare“ prinde şi pe reporter, deşi, prin excelenţă, face gloria romancierului de tip obiectiv”.
Despre mirare, dar de fapt despre T. Mazilu: „asculta atent şi liniştit, avînd grandoarea – ar fi spus Mazilu –, grandoarea şi nu nenorocitul de „tact“, de a nu se mira”.
Despre Philippe Sollers : „E „pesimist“ Sollers, prea vede lucrurile în negru? Dacă da, are pesimismul voios, aşa cum alţii au optimismul – dimpotrivă – dezesperant de mohorît.”
Marcel Proust citit în registru comic: „Automatismele memoriei, memoria involuntară… Sugestiile subconştientului năvălind spre prezentul raţiunii – de nimeni convocate – sînt adesea destul de jucăuşe, de distractive, nu întâmplător romanul lui Proust – care le exploatează fără moderaţie – poate fi citit şi ca o operă comică…”.
Despre stil: „Nu e nevoie „să scrii bine”, Tolstoi nu scrie bine și nu se ferește de repeții, şi totuşi găseşti acolo o fulgurantă inteligenţă, ca aceea a unui prieten cu care ai avea afinităţi de gust şi de emoţie”.
Despre metoda sa de lucru: „Erau prea multe impresii atunci, le-am lăsat să se mai „împuţineze“, să se reducă la doar cîteva, persistente, solide, esenţiale”.
Și această confesiune neașteptată: „Tresar – îmi amintesc uşor înduioşat că am întitulat cîndva o carte – „Critica – formă de viaţă“. De viaţă, nu doar de literatură, de cultură… Marii critici ştiu ceva despre viaţă, a lor, a altora. Au citit – au trăit”.
Citesc textele reunite în această carte în format word, pe ordinator. Dacă ar fi fost pe hârtie, pasajele citate mai înainte ar fi fost subliniate. Ca și multe altele, despre Ionesco, tânărul Celan, Gellu Naum, Gherasim Luca. Despre Ion Negoițescu, Nicolae Labiș, Matei Călinescu, Ion Vianu. Ca să le regăsesc când redeschid cartea. Am răsfoit de curând eseul criticului despre Liviu Rebreanu, citit pe când eram la liceu. Pe aproape fiecare pagină sunt rânduri și rânduri subliniate. O deschid, drumul e marcat și pot sări din pasaj în pasaj cu sentimentul regăsirii unor vechi prieteni, acele spuneri pline de substanță, frumoase, savuroase, un banchet continuu care poate începe oricând și de oriunde, fără ordine de succesiune prestabilită. Și îmi vin în minte hârtiile de pe care citea Lucian Raicu în fața microfonului. „Bătute” la mașina de scris. Rânduri palide, alternând pasaje mai apăsate, cu altele șterse. Un albastru spălăcit virând spre invizibil. Din loc în loc, din cauza apăsării, apar gravate în pagină fragmente de litere, un contur grațios-incisiv. Ca niște simboluri misterioase. Paginile acelea abia lizibile sunt echivalentul șoaptei. Lucian Raicu scrie în șoaptă. Îi prind cuvintele și sensul cei care au cu el „afinități de gust și de emoție”.
Apărut ca prefață la volumul Lucian Raicu, 111 Scrisori din Paris, ediție de Simona Sora, Editura ICR București, 2016.